Ca medic, sunt adesea văzut ca un om care oferă soluții, care salvează vieți, care „știe ce e de făcut”. Îmi doresc ca pacienții să aibă încrederea necesară pentru a-și pune speranța în mine. Totuși, prea puțin se vorbește despre ce simte medicul, despre povara invizibilă pe care o poartă zi de zi.
Asemenea oricărei meserii, a fi medic vine cu reușitele și greutățile sale. Dacă v-am obișnuit cu povești de succes, care au ca deznodământ intervenții dificile finalizate cu bine și pacienți recunoscători, de data aceasta vreau să vă povestesc și despre medicul care nu este doar un profesionist, ci și un om care simte, care obosește și care ajunge la epuizare.
Pentru că lucrez cu oameni, în fiecare zi iau parte la poveștile lor de viață, la trăirile lor și încerc să îi înțeleg, transpunându-mă în pielea lor. Profesia de medic implică și un astfel de efort – capacitatea de a relaționa cu pacientul. Pentru mine este dificil să mă detașez de aceste povești și trăiri ale pacienților, deoarece, cum probabil ați mai auzit: „atunci când ești bolnav, nimic altceva nu pare să mai conteze”! De aceea este important să înțeleg pacientul la un nivel mai profund, pentru că, uneori, chiar și optimismul poate contribui la vindecare.
Cu toate acestea, fiind un medic specializat în urologie și pasionat de chirurgie, mă confrunt zilnic cu cazuri care variază de la afecțiuni minore până la situații oncologice avansate. Realitatea este că nu sunt făcut din piatră, așa că am început să resimt epuizarea, atât fizică, cât și emoțională. Cel mai recent caz alarmant a fost cel al unui pacient care prezenta sângerare activă, în contextul unui cancer de vezică. O intervenție la timp i-ar fi schimbat parcursul. Dar amânarea, teama de operație și neîncrederea au dus la o situație critică.
Știu că acest cuvânt – „operație” – poate induce teamă, refuz și amânare. Aceste sentimente sunt perfect normale. Tocmai de aceea, prima datorie a unui medic este să înțeleagă și abia apoi să trateze. Vă rog să rețineți că boala oncologică nu așteaptă și, din păcate, nu iartă pe nimeni.
Pe lângă responsabilitatea profesională, port și povara emoțională. Într-adevăr, ca medic, încerc din răsputeri să vindec boala chinuitoare a pacientului, indiferent de deciziile care au fost luate și care au contribuit la amânarea tratamentului. Pe de altă parte, efortul depus pentru tratarea unor probleme medicale deosebit de grave reușește să mă afecteze. Încerc să fiu empatic, prezent, să înțeleg, să ascult. Dar în spatele fiecărui caz dificil, rămâne o luptă și pentru mine. Și, uneori, e greu.
Nu vreau ca această relatare să pară un apel la milă, ci mai degrabă un îndemn la conștientizare. Mergeți la controale. Puneți întrebări. Nu amânați. Urologia, la fel ca multe alte specializări, este despre prevenție, diagnostic la timp și tratamente care pot salva vieți.
